Trail running pe vulcanul El Teide, Tenerife

Pilot

O mare parte din călătoriile mele au pornit inițial ca motiv de a mă deplasa la diferite competiții de running amator. Asta a fost în urmp cu ceva ani și se întâmpla doar în jurul țărișoarei mele. Ulterior, mi-am dat seama că atunci când îți pregătești bagajele pentru un city break, mereu mai este loc de-un șort, un tricou tehnic și o pereche de adidași. E plăcut să te pierzi în orașe lumii, la ore matinale și să te trezești de cele mai multe ori în diferite parcuri, cartiere, poduri sau atracții turistice care de cele mai multe ori, în timpul zilei sunt pline de oameni.

Așa am început să-mi păstrez un buznar pentru echipamentul sportiv. Dacă trail runningul este una din pasiunile tale, mă poți înțelege de ce când a venit vorba de Tenerife, primele gânduri s-au dus la modul în care aș putea alerga pe acest vulcan.

Încă de acasă, am început să fac research asupra traseelor abordabile. Am ajuns la concluzia ca ai multe variante, dar două dintre acestea erau numai bune de a îmi satisface nebunia. Planul era să plec de pe Carreta del Teide, intersecția străzii cu poteca de la baza viewpointul Montana Blanca, să urc pe Vf. Montana Blanca, să continui către El Teide și să revin pe o altă potecă din apropierea vârfului Montana Blanca.

De ce să ai mereu în perspectivă mai multe trasee

Ajunși în Tenerife și în ziua în care stabilisem să facem această alergare, am luat bagajul de running și am plecat spre punctul de start. Eram plini de energie, cu multă adrenalină-n vena și pregatiți de o zi nebună. Ne-am echipat în cea mai apropiată parcare, am închis mașina, am făcut filmulețul de start-up pentru montajului videoului care aparent a devenit o altă pasiune și-am plecat. Pe șosea, simțeam cum vântul e din ce în ce mai slab, aerul mai tare, căldura se intensifică. Noi eram de neclintit. Ajungem la poteca ce urca pe munte și baaang. Drumul era inchis. un text în spaniolă delibera motivul.

Bine că am avut un plan de back-up. Ne-am întors la mașină și am coborât înapoi spre Parador, până în parcarea de lângă Roques de Garcia. De aici, am urmat cărarea ce duce spre Picolo Viejo, respectiv către El Teide. Știam că există o posibilitate să nu ajungem pe El Teide. Ascensiunea era mai mare față de varianta inițială. Acesta a fost și motivul pentru care nu l-am ales din prima.

A doua încercare

Ne-am aruncat din nou picioarele în papucii de trail, am tras cozorocul, camel-bag-ul în spate, câteva batoane și am plecat la drum. Primele zeci de minute au fost intensificate de coborârea de pe platoul Roques des Garcias. Alergam ușor spre canion. A fost o coborâre pentru care mușchii nostri nu erau încălziți. Căldura de afară și aerul ne obligau să-i dăm mai lent. Nu a durat totuși foarte multe și ne simțeam destul de confortabil. Traseul s-a transformat într-o imensă mare de roci, decorat cu câteva plante mici și uscate. Printre bucățile de lavă soldificată se vedeau micile șopârle specifice insulelor canare, fugind din colț în colț. Aproape că ziceai că-s pacerii noștri.

Poteca era clară și nu prea existau șanse să deviem de la traseu. După primii 3 km, acesta începeam urcarea. La bază te amăgești cu un fals plat. Pe măsură ce te apropii de vulcan, rocile devin mai  ascuțite, bolovanii sunt mai mari și vegetația se rărește.

Ascensiunea

Deși am avut un plan de rezervă în ceea ce privește traseul, nu m-am gândit niciodată să-mi readaptez rezervele de apă și batoanele. Traseul nou era mai lung, mai abrupt și implica incertitudinea că vom ajunge la baza vulcanului El Teide de unde să ne reaprovizionă (normal se poate ajunge cu o telecabină). Varianta de la Roques des Garcia, implica un consum mai mare de apa, vitamine, electroliți și mai multă mâncare. Aveam să sufăr tare ceva mai târziu.

Urcarea a fost una grea dar și frumoasă. Pe traseu am întâlnit un cuplu tânăr care urca agil de spuneai că-s frați cu Killian Journet. Mai apoi încă un cuplu de runneri pe la 40 de ani. Coborau încet și elegant. Erau tare frumoși. Ceva mai târziu chiar am întâlnit doi oameni din UK ce se grăbeau să coboare cât mai repede. Aveau de prins un autobuz la Parador. Discutând cu ei. am aflat că n-au ajuns nici la crater și nici la telecabină. I-am întrebat cam cât făcuse până pe Picolo Viejo. Abia atunci am realizat problema proviziilor. La răspunsul lor, m-am simțit ca într-o poveste veche unde lumea pleca la drum cu sacii de merinde.

Sincer, scriu toate aceste lucruri și parcă mi se pare că nu sunt suficente față de ceea ce am simțit acolo. Dacă stau și mă gândesc, cred că pe baza unei astfel de experiențe, cu puțin talent artistic, poți scrie și o carte. Poteca pe care alergam noi, urmă să se bifurce în două trasee. Unul ducea către Picolo Viejo iar celălalt către tăticul El Teide.

Picolo Viejo sau El Teide

Pe măsură ce te apropiai de această ramificație, totul s-a transformat vizual într-o combinație de nisip fin și de roci scorțoase. Ajuns la intersecția de care menționam mai sus, dintre aceste două trasee, mi-am dat seama că rezervele de apa nu ar fi suficiente pentru a putea continua în doi până pe El Teide. Nu ar fi fost suficiente nici să urcăm pe Picolo Viejo și retur. Dar n-am putut să-mi țin emoțiile și dorința în frâu. Ne-am decis să urc singur pe Picolo Viejo (3135m). Până pe El Teide mai erau cel puțin 4km – 5km. Era aproape imposibil să ajung acolo și să mă mai întorc fără apă sau un boost de energie. Daniela deja incepea să resimtă lipsa carbohidraților.

N-am mai stat la discutie și cu pas grăbit, puls ridicat, mușchi încordati, entuziasm în suflet, am pornit în fugă spre vârf. Sprintul nu a ținut chiar mult. Pe măsură ce începi să urci, pulsul ți se duce la peste 180 bpm. În 5 minute deja trecusem la forma gravă a alergatului: în patru labe pe rocile roșii și fierbinți. Am ajuns într-un moment în care, fie din cauza pulsului ridicat și al adrenalinei nu mai știam exact în ce direcție să merg. Parcă pierdusem traseul. Drăguțului meu ceas Suunto Ambit Peak Black, pe care cu drag îl recomand oricărui nebun activ, m-a ajutat să-mi regăsesc traseul. Mi-am dat seama că grămada de roci pe care pășisem avea goluri imense și nu mi-ar fi trebuit prea mult să-mi prind piciorul dacă n-aș fi fost atent. Am continuat…

Vârful Picolo Viejo

Ajuns în vârf, văd o imensă groapă care zici că era rezultatul unei escavări în masă și nu a erupției unui vulcan. Mă uit în dreapta și o potecă îmi sare în ochii. Alerg către ea și părea că e ceea ce trebuie. Aproape că nu mă mai interesa dacă mai am puțin și îmi rup gâtul. În față iar aveam ascensiune. Și merg, și merg, și merg… încerc să alerg puțin, apoi încerc să merg. Nu mai aveam putere să mai fac gesturi de gazelă. Aerul la 3100m schimbă totul.

Țipătul de la 3135m

Când primul pas la 3135m s-a impregnat pe mormanul de roci, am simțit o euforie trăită poate doar în cursa Edelweiss Night Run. Ajunsesem la acel loc în care marea alpină era cu mult sub nivelul la care mă regăseam. Mi-a transformat orice picătură de oboseală într-un țipăt de copil nebun. Și chiar asta am făcut. Am țipat și m-am bucurat nespus de mult că am ajuns aici. Întorcându-mă cu spatele la marea alpină, văd un cadru cu care și astăzi mă mândresc. E nebunia de culori din imaginea de mai jos.

Am stat aici mai bine de 10 minute. Mușchii aproape că mi se răciseră. Nu puteam să-mi iau ochii de la combinația aceasta de albastru, gabenul nisipului și rosul stins al rocilor de lavă. Într-un final, mi-am dat seama că Daniela mă astepta. Era cazul să cobor. Mâna începea să mă doară. În urmă cu câteva zile experimentasem o cățărare pe El Teide cu o cursieră. Isteț fiind, am căzut pe o coborâre și m-am ales cu o mică fisură în umăr. Târziu am aflat ce am pățit. În imaginea de mai sus, chiar se vede o urma de durere în cot (la propriu).

Coborârea în tandem

Coborârea a fost ceva mai ușoară pentru ritmul cardiac, dar picioarele începeau să resimtă o tensiune puternică. Nu a durat foarte mult până să ajung în locul unde era Dana. Când am văzut-o de la distanță, realizam că stătea și savura peisajul ca pe un episod din serialul preferat.

Ușor ușor, începem să coborâm. Urcatul pe conglomeratul de roci ascuțite a fost ceva mai ușor decât coborarea. Totul era oarecum nesigur. De cele mai multe ori, coborârea mi se pare unul din cele mai periculoase lucruri. E momentul în care capeți viteză și puțină nebunie. Adrenalina îți pompează și mai mult entuziasm. Îți vine să-ți lași corpul să fugă spre vale.

Ambii am ajuns în acea etapă când corpurile ne cereau apă și hrană. Aceastea deja nu mai erau de ceva timp. Coborârea totuși parcă ne favoriza uitatul acestui impediment. Am ajuns deja în zona cu poteci șerpuite. Mă simțeam ca pe pârtie. Nu știu dacă sunteți fan Friends, dar Jennifer Aniston gesticula în serial asa: Shooop, shooop, shooop. La fel simțeam si eu. În loc de schiuri frânam cu Salomonii. Aproape că deja terminasem de coborât și ne regăseam înapoi în acel canion imens. Era din ce in ce mai greu fără apă. Parcă ne regăseam acum la final, acele surse inepuizabile de energie.

Ultima urcare

Vă aduceți aminte că la începutul acestui articol spuneam că prima dată am coborat de pe platoul Roques de Garcia? Ceea ce am coborât, trebuie și urcat acum. Nu vă imaginați că era o ascensiune prea ușoară. Cred ca era lejer o diferență de 100m pe poteca șerpuită, plină de roci plus o căldură înăbușitoare la pachet.

Ajunși aproape la final, Dana era din ce în ce mai epuizată. Boost-ul nostru inepuizabil, aparent avea un sfârșit. Nu cred că ar fi fost atât de greu dacă nu am fi coborât tot acest traseu fără apă. Ajunși la baza cățărării de final, am realizat că ar fi mai bine să-mi depășesc limitele. Trebuia să măresc puțin pasul. Scopul nu era de a face ceva deosebit sau de a îmi depăși nu știu ce minune de record. Aveam nevoie de apă.

Cu ultimele forțe am început un sprint pe poteca care ducea sus pe platou. Nu îmi amintesc nici acum cât de repede a trecut acel moment. Am ajuns destul de rapid. Ca un erou, am fugit spre mașină unde știam că mai am ceva apă, și am revenit pe traseu. După doar câțiva zeci de metri, ne-am reunit și am savurat probabil cea mai buna ‘gură de apă’ din ultimii ani.

Cadrul de mai sus e chiar momentul de finish după cei mai dificili 15 km din viața noastră… și eram mega fericiți.

Sfatul medicului 🙂

Atunci când te decizi să urci în fugă pe Teide, îți recomand să ai:

• apă… multă apa…. cam 2l de persoană (dus – intors)
• batoane
• cozoroc de soare
• buff
• haine respirante
• pantofi de trail (noi am avut Salomon Speedcross Pro si La Sportiva Mutant)
• tracker (telefon cu hartă, ceas cu hartă sau ceva de navigat)
• multă nebunie

Traseu

• Trackul strava: https://www.strava.com/activities/1022624143
• Filmarea de pe traseu: https://storiada.ro/index.php/running-el-teide/