Povestea cățăratului pe El Teide, Tenerife
Pilot
Când mi-am făcut planurile pentru vacanța în Tenerife, deja îmi imaginam cum va decurge acest moment. Nu puteam omite o cățărare pe faimosul El Teide. Toți iubitorii de căluți pe două roți indrăgesc insula Tenerife. E locul în care exceptând ascensiunile lungi ori scurte și abrupte, ai parte de un peisaj fenomenal.
Povestea mea începe cu o minunată cursieră Willier închiriată de la Bicisport Tenerife (Lost Cristianos) pentru aproximativ 40 euro pe zi. Era o bucățică minunată de carbon ce cântărea aproape 8kg. Decorată cu un alb țuți și câteva striații roșii, venea la pachet cu tot ce ai nevoie pentru o experiență faină.
Inițial nu prea știam cam ce traseu să abordez. Aș fi vrut să plec din Los Cristianos și să închei pe Masca. Ulterior mă gândeam să ajung în nordul insulei și să cobor către vulcan prin La Orotava. Traseul se lungea destul de mult. Nu-s cățărător și nici un cursierist cu multă experiență, dar sunt destul de pasionat cât să fac acest lucru într-un concediu în care oamenii normali ar fi stat la plaja.
Numărătoarea inversă
Dupa ce am închiriat această frumusețe, nu rămânea nimic special de făcut. Am lasat bicicleta peste noapte la Dan, în biroul lui drăguț de la Supacademy Tenerife. A doua zi la prima oră, m-am trezit cu mult entuziasm și mi-am pregătit bagajul. Ies de pe ușa hotelului și mă îndrept spre Dan. De aici am pornit spre Masca. Și aventura începe.
Masca, este o regiune abundentă în aloe vera, din NE-ul insulei Tenerife. Este o zonă o zonă muntoasă și cu multe din plin. E zona perfectă de unde poți pleca cu o cursieră, sau zona perfectă către care să te îndrepți în cățărare. Țin să te avertizez că în unele porțiuni de drum către Masca, urcările pot atinge si 22 – 24 de grade. Nu e chiar cel mai ușor loc de a escalada.
Din acest motiv m-am suit în mașina lui Dan și am venit împreuna până pe Masca. Încă mă gândesc și acum dacă a fost o variantă bună sa debutez în Tenerife pe coborare. De ce? Stai să vezi.
Coborârea
Odată ajunși sus pe Masca, am simțit cum m-a izbit un vânt puteric. Aici vântul nu iartă. Dacă dimineața la ora 7, în Los Cristianos erau aproape 18 grade, aici nu depășeau 8 grade. Îmi aduc aminte că am încercat să ridic cursiera iar vântul aproape că mi-o smulgea. Dar view-ul este incomparabil.
Mi-am pregătit echipamentul, GoPro-ul, casca, apa și ce mai aveam nevoie. Am făcut câteva poze și nu a mai ramas decât să plec în aventură. N-am mai stat prea mult pe gânduri. In fața mea se întindea un asfalt fin, puțin lucios de la temperatura scăzută și cu ceva condens. Soarele dădea startul unei zile noi și oglindea asfaltul umed. În coborare, cursiera se ducea atât de lin… ai fi spus că-i o sanie pe zapadă.
Primele curbe au fost adrenalină pură. Erau viraje atât de strânse, că în una din situații Dan, și-a oprit mașina în față doar pentru a semnala un șofer că vin. În Tenerife, cursieriștii sunt foarte respectați și apreciați. Din păcate, bucuria mea nu avea să dureze chiar așa de mult.
În primul km pulsul îmi era atât de ridicat încât nu mai simțeam viteza. Unul din lucrurile care au lipsit cu deăvârșire, a fost să cunosc mai bine cursiera. Ne-am luat ca de buni prieteni. Ziceai că ne știm de mulți kilometri.
Nu știam cam ce implică un comportament pe o cursieră cu cauciuri slim și prea puțin pe curbe atât de grave plus suprafața umedă. Practic era pistă de patinaj artistic. După aproape 1.7 km, o curbă destul de mică avea să îmi cauzeze ceva probleme. Fără să îmi dau seama de viteză sau de interție, am ciupit din frână. A fost destul cât să îmi fugă spatele și să verific duritatea asfaltului în șold și-n cot. După incident m-am dat frumos pe margine analizând pagubele. Rezultatul a fost un corn mișcat și o sperietură. De dureri nu amintesc.
Nu avea o căzătură să îmi strice tot zen-ul. M-am ridicat și cu un pumn, am adus bicicleta în unghiuri demne de urcat pe El Teide. Încă îmi aduc aminte când a coborat Dan pe lângă mine și s-a minunat de căzătura mea. 🙂 Ceva mai la vale, am făcut un mic popas împreună cu el. Acolo am decis că e momentul să continui. Ne despărțim la prima benzinarie din Santiago del Teide și-am pornit către vulcan.
Drumul către El Teide
Traseul avea 83km și o diferență de nivel de 2000m. Pleacă din Masca, urcă spre El Teide prin dreptul Guia de Isora, ajunge la Roques des Garcia (restaurantul Parador) și revine către Los Cristianos prin Vilaflor.
După nefericitul eveniment aveam ceva dureri la mâna stângă. Aerul parțial rece, curat și peisajul ca tăiat dintr-un wallpaper, făcea escaladarea să fie foarte faină în ciuda durerii. Începutul a fost lejer. Mușchii erau bine irigați și cu antrenament solid de acasă. Asfaltul proaspăt făcea totul să fie foarte lin. Dupa 7km începeam să simt puțin cum pulsul îmi ajunge în gât. Începea distracția. Panta era încă destul de mică. Rareori întâlneam porțiuni de 7 grade. Mare parte din traseu se limita la o pantă in medie de 4 – 5 grade.
Era suportabil pentru o persoană care iubește cursiera. Temeratura de afară devinea confuză. Erau momente în care aerul se intensifica și vântul începea să bată din ce în ce mai tare. Alteori, rafale de căldură mă făceau sa-mi dau jos încălzitoarele. Era ciudat. La km 20, vegetația se transforma din verde într-un platou de piatră roșiatică.
Intâlnirea
Simțeam cum mă apropii din ce în ce mai tare de vulcan. Acesta se vedea în zare și nerăbdarea mea creștea. Grupurile de cursieriști deveneau din ce în ce mai dese. Am trecut chiar și pe lângă pelotonul de la Movistar. Printre ei cred că era și Nairo Quintana, faimosul lor cățărător. Știam că e în Tenerife de la tipul de unde inchiriasem bicicleta. Oricât mi-aș fi dorit să mă uit la ei mai atent, s-au mișcat atât de repede încât într-un timp foarte scurt s-au pierdut în spatele meu.
Deja aveam mai bine de 1400m diferență de nivel, aproape 40km parcurși, câteva pauze făcute și multă durere în mână. Nu puteam să îmi imaginez că am ajuns atât de aproape și să nu termin. Îmi amintesc perfect cum pe una din ultimele cățări, înainte de intrarea în canionul de la poalele muntelui El Teide, eram tare fascinat de marea alpină care se pierdea pe sub pante.
Ciclismul în Tenerife
Înainte să închiriez bicileta, Dan mi-a spus că îm general activitățile sportive sunt apreciate de locatari. E corect că a mai adăgat că mulți dintre ei blochează traficul deși multi sunt doar turiști. În una din ultimele mele cățări, drumul era destul de îngust. Mai toate ascensiunile din Tenerife au o singură bandă pe sens. Dacă ai în față un ciclist care se luptă cu toți mușchii și doreste să ducă la bun sfârșit acea cățărare, iar tu cu mașina ești în spate și îl claxonezisă-ți facă loc.. îți dai seama ce mult te va empatiza.
Mă aflam și eu în una din aceste situații. Trăgeam din greu la deal și speram ca panta să fie cât mai scurtă. Simțeam că nu mai am putere. În spatele deja simțeam cum un șofer așteaptă prima ocazie să mă depășească. Această ocazie apare, iar șoferul stă cuminte în banca sa. Mai apare încă o ocazie… nimic. Atunci am observat același comportament răbdător pe care l-am întâlnit în urmă cu doi ani pe Coasta de Azur. Un tip pe o cursieră, se zbatea pe o urcare la fel cum o făceam și eu mai sus. Mă aflam într-o mașină și așteptam în coloana mare formată în spatele său. Eram cam 10 mașini aliniate, așteptând ocazii să mărim viteza și să il depășim. Nici unul nu a făcut acest gest pe toata durata cățărării.
Mi s-a parut un lucru mai mult decât fantastic și un respect enorm față de efortul depus de noi cicliștii. Același lucru pățeam în Tenerife. În cele din urmă, am reușit să mă dau pe o laterală a drumului, rugând pe cel din spate să mă depășească. Cum ar fi să pățești același lucru și în Iași? Așa-i că e puțin cam incredibil?
În cele din urmă reușesc să ajung într-un canion imens. Era o zona mare și aridă. Ducea ca-n pozele cu vestul sălbatic unde ții un drum lung, peisaj anost și unde căldură intensă cauzează fluctuații vizuale.
Intâlnirea cu El Teide
Partea frumoasă era aproape lângă mine. El Teide se vedea în stânga mea. Ne priveam curioși și nerăbdători (da… eu și vulcanul El Teide). Simțeam fiecare bucățică de asfalt în pedale și parcă mi se parea totul din ce în ce mai fabulos. Și chiar a fost. Senzațiile care te încearcă pe toata durata ascensiunii îți poartă imaginația în tot felul de scenarii. Aproape că te vezi într-o cursă de Ironman.
Nu a mai durat foarte mult și am ajuns pe un drum drept ce ducea către El Teide. Era atât de drept și ancorat între două fâșii de pământ pline de arbuști pitici încât te regăseai în scenarii de VR. Am ajuns la Parador.
Parador e un popas în aproapierea Roques de Garcia. Grupurile de cursieriști amatori și profi îl vizează ca fiind punctul de glorie într-o astfel de cursă. E locul în care muntele din zare reprezintă semnul victoriei tale. Pentru retur aș avea multe cuvinte de scris, dar mai bine mă voi opri și voi lăsa filmările de mai jos să exprime în totalitate ceea ce am simțit. A fost o coborâre plină de emoție, curbe și view ce mi-ar lua mult prea mult să le descriu.
PS: Peste 4 zile aveam să mă duc rapid la urgențe și să aflu că îmi fracturasem humerusul. Dar nu am renunțat. Cam atât de mult înseamnă mișcarea pentru unii dintre noi.
PS2: Imaginea de mai sus era locul de sfârșit al cursei pe bicicletă în cea de-a doua zi în Tenerife. În a patra zi, era locul de start al unei curse de Trail running pe vulcanul El Teide.
Tenerife Cycling – Part I
Tenerife Cycling – Part II
Tenerife Cycling – Part III
Traseu Strava: https://www.strava.com/activities/1017494235
